,,S-a dus greutatea întunericului care învăluia toată încăperea lumii. Parcă vântul a desfundat ş-a risipit negura din reţeaua copacilor. Soarele şi-a deschis la răsărit apărătoarea sa năprasnică, roşie ca para focului, aurie, violetă, albastră şi, pe la mijlocul cerului, ca o jumătate de roată verzurie. Desfăşuraţi pe cer, cu închipuirea, o coadă de păun, înfiptă cu rădăcina în pământ, şi prelungiţi-i penele cu lumini metalice până la înălţimea amiezii, şi totuşi n-o să simţiţi acea frumuseţe fără de pereche a unui răsărit de soare. Nu vă rămâne decât să vă scuturaţi trupul de trândăvia încropită a patului, să crăpaţi ochii voştri cârpiţi de somn şi, deşteptându-vă simţurile greoaie cu apă proaspătă şi rece, să priviţi fără a vă sătura ceea ce omul nu poate nici descrie, nici zugrăvi cu feţe mincinoase pe o pânză moartă.
Arta împuţinează natura. Arta e născocită pentru cei ce aud şi văd pe sfert din câte natura le desfăşură înaintea lor. Tot ce creează omul e o sărăcie vicleană a realităţii. Câteva însuşiri mari ale unei pajişti, ale unui suflet, ale unui trup scos din marmură, câteva însuşiri care domnesc pe deasupra celorlalte şi pe care artiştii le schilodesc mărindu-le şi le morfolesc potrivindu-le cu puterea simţurilor oricărui nesimţitor. Iacă arta. Marile genii au simţit în toată viaţa lor o durere fără repaos în faţa naturii. Ei, care pătrund adânc tainele culorilor, ale sunetelor, ale formelor şi ale simţirilor şi rămân departe de ceea ce vor să se apropie, de câte ori n-au reînceput iarăşi şi iarăşi acelaşi subiect, aceeaşi inimă muncită, aceiaşi ochi vii, feluriţi în clipire, în lumină, în umbră şi în expresie, acelaşi trup perfect ale cărui linii, moi şi pătimaşe, se împletesc cu atâta noroc şi cumpănire, că marmura nu le poate fura decât pe sfert de sfert din adevărata lor căldură! De câte ori n-au rupt volume întregi, n-au spart pânze enorme şi n-au aruncat cu dalta în faţa Venerei lor, albă, netedă şi moartă!
Cine-ar putea să puie pe pânză toată gama verdelui care începe cu nota sură a spicului când bate în galben, apoi se schimbă în curatul verde de smarald al creţului proaspăt de stejar şi sfârşeşte cu verdele sever şi sănătos al nucului? Cine poate să păteze, norocos ca natura, o privelişte, cu umbrele norilor, cu apele închise pe care le aruncă foaie pe foaie? Cine poate da toată adâncimea unei perspective? Cine poate să-şi scalde un copac măcar în atâta aer în care îl creşte, îl înverzeşte, îl înfloreşte şi-l încarcă cu rod nevăzutele puteri ale naturii? Cine poate să puie sub pieliţa străvezie a unui trup tânăr acel rumen al sângelui, care tremură, licăreşte, aleargă şi se schimbă după cum vei ridica perdeaua de la geamurile camerei tale? Cine poate săpa în piatră un muşchi încât să vezi într-însul o forţă care se odihneşte? Ferice de acela care se îmbată de mărimea şi frumuseţea acelor ce veşnic trăiesc şi se răsfaţă în aplauzele mulţimii, fără a simţi depărtarea de la ceea ce a făcut până la ceea ce vroia şi trebuia să facă. ,,
http://ro.wikisource.org/wiki/Din_memoriile_Trubadurului
Barbu Ştefănescu-Delavrancea
E superb acest tablou, mi-a placut atat de mult incat nu am rezistat tentatiei de nu-l posta in blogul meu, a-l citi si reciti la nesfarsit.
Culori de calitate, panza de calitate si viata fara sfarsit.
Cat adevar in cuvintele lui...cata poezie, arta...
Nessun commento:
Posta un commento